VOTARE FREUDIANĂ ÎN ROMÂNIA: ÎNTRE SPECTACOL ȘI RESEMNARE
Comportamentul electoral al românilor, în cadrul recentului scrutin prezidențial desfășurat pe parcursul a peste opt luni (!), nu mai poate fi explicat exclusiv prin modele raționale sau ideologice. Într-un sistem politic perceput ca autosuficient, capabil să supraviețuiască indiferent de voința exprimată la urne, alegătorii reacționează tot mai mult printr-o combinație de frustrare colectivă, confuzie și un sentiment profund că opțiunile lor electorale sunt, în esență, irelevante.
În seara alegerilor, am urmărit o intervenție remarcabilă la TVR a domnului prof. Dumitru Borțun, care a sugerat o interpretare a scrutinului prezidențial din 4 mai printr-o lentilă freudiană – distingând între principiul plăcerii și principiul realității – un cadru de analiză ar permite o înțelegere mai profundă a motivațiilor inconștiente ale alegătorilor. În esență, principiul plăcerii în context politic se manifestă prin susținerea liderilor carismatici, cu discursuri simplificatoare, afective, moralizatoare. Principiul realității, în schimb, presupune un vot matur, calculat, orientat spre viabilitatea programelor și fezabilitatea guvernării.
In această ordine de idei, alegerile prezidențiale din România oferă un studiu de caz ilustrativ despre cum fragilitatea democratică, dependența de validare externă și deficiențele structurale de comunicare politică pot genera un comportament electoral afectiv și imprevizibil. Doar printr-o analiză integrată – politică, instituțională și psihologică – s-ar putea înțelege de ce alegătorii au votat (sau nu) așa cum au făcut-o.
Deceniul 2014–2024 în România este indisolubil legat de figura și mandatele președintelui Klaus Iohannis. Așa-numita epocă Iohannis a început sub semnul unei retorici ferme împotriva „ciumei roșii”, pentru ca, treptat, discursul prezidențial să alunece spre fripturism și conjuncturism, culminând cu acceptarea necondiționată a rotației PSD–PNL la guvernare. Această alianță a suspendat practic orice formă autentică de opoziție și a estompat până la dizolvare granițele ideologice dintre principalele forțe politice.
Finalul mandatului său a adus cu sine alte două momente critice:
– acceptarea tacită a unei configurări arbitrare a calendarului electoral, concretizată în cumularea alegerilor parlamentare cu cele prezidențiale, urmată de:
– anularea primului tur al alegerilor prezidențiale – un gest perceput de o parte semnificativă a societății românești drept o manipulare procedurală a democrației și, implicit, o invalidare simbolică a voinței populare.
Cele două mandate prezidențiale ale domnului Iohannis nu au făcut decât să amplifice o traumă psiho-socială colectivă a unui electorat deja vulnerabilizat de decenii de manipulări și politici clientelare lipsite de substanță și coerență. Astfel, în mod aproape inevitabil, s-a activat ceea ce putem numi – în cheia psihanalitică freudiană – votarea afectivă, marcată de o reacție de masă impulsivă, protestatară, în care principiul plăcerii (căutarea gratificării emoționale imediate) a înlocuit raționalitatea electorală. În acest climat, votul a încetat să mai fie o alegere calculată și a devenit o descărcare simbolică a frustrării colective – o expresie inconștientă a respingerii nu doar a candidaților, ci a întregii arhitecturi instituționale care și-a pierdut credibilitatea.
Această stare de confuzie și pasivitate civică s-a amplificat pe fondul unei dependențe geopolitice internalizate, care au erodat încrederea în capacitatea decizională reală a statului român.
Timp de decenii, alegătorul român a fost dezobișnuit să gândească critic realitatea politică, fiind modelat să adopte fără rezerve direcțiile dictate din exterior. Modelul occidental nu mai funcționa doar ca reper aspirațional, ci ca reflex condiționat, în care mesajele din exterior, devenise instanța supremă de validare, iar poziția Statelor Unite și/sau UE, era percepută ca un adevăr politic absolut. Orice discurs venit din aceasta zonă, erau preluate și legitimate fără nuanțe, transformând dependența strategică într-o formă de supunere simbolică.
Îmi amintesc că, încă dinaintea invaziei Rusiei în Ucraina, în multe dintre discuțiile purtate cu colegi din România, am încercat în repetate rânduri să atrag atenția asupra unui adevăr ignorat sau minimalizat: apetitul imperialist al Rusiei nu a dispărut. Le spuneam că Putin nu se va opri la anexarea regiunilor separatiste din Georgia, Transnistria sau la Crimeea. Obiectivul său este mai amplu: refacerea nu doar simbolică, ci și teritorială a Uniunii Sovietice. Acest proiect revizionist are implicații directe și grave pentru securitatea României, mai ales în contextul fragilității regionale și al proximității față de zona extinsă a conflictului.
De cele mai multe ori, reacția era reflexă, aproape automatizată – un ecou al acelei dependențe simbolice despre care vorbeam mai sus. Primeam, cu mici variații, același răspuns: „Ce putem face? Noi suntem în NATO și UE și trebuie să facem ce ni se spune” sau „Nu avem frontieră cu Rusia, nu e problema noastră”. Aceste replici, rostite cu o resemnare aproape fatalistă, exprimau de fapt o estompare a gândirii critice și un refuz de a-ți asuma propriul viitor, sub pretextul delegării complete a suveranității în planul securității naționale.
Ideea că democrația românească trebuie validată constant din exterior a generat, odată cu venirea lui Donald Trump la Casa Albă, efecte greu de anticipat. La nivelul discursului politic global, conceptul de „suveranism” a suferit o resemantizare profundă, provocând o fractură de percepție. În lipsa unor repere stabile, o parte semnificativă a electoratului s-a orientat către surse alternative de legitimitate: emoția, miturile fondatoare, memoria colectivă și ideologia afectivă. Pe acest fundal, a fost creat un teren fertil pentru reemergența discursurilor populiste, renegarea valorilor occidentale, canalizând simpatiile electoratului în direcția liderilor suveraniști, percepuți drept „nealiniați sistemului”.
Pe acest fundal de dezorientare strategică și dependență simbolică, niciunul dintre candidații la funcția prezidențială nu a reușit să propună un proiect de țară coerent și articulat. Campania electorală a fost marcată de lipsa unei viziuni de ansamblu, fiind înlocuită de reglări de conturi la nivelul retoricii de scară de bloc, promisiuni conjuncturale și mesaje goale de conținut. Dezbaterea politică s-a consumat în jurul gesturilor de imagine și temelor de moment, fără a atinge esențialul: viitorul economic, securitar și instituțional al țării.
În consecință, alegerea politică a fost înlocuită de reacții emoționale, iar votul a devenit expresia unei speranțe difuze, a unei frici latente sau a unui protest tăcut – reflectând fidel o societate în derivă și un electorat lipsit de repere clare.
La toate acestea s-a adăugat o informare publică profund deficitară. Cu rare excepții, televiziunile și canalele mainstream nu și-au asumat responsabilitatea de a facilita o dezbatere ideologică matură și echilibrată, evitând o analiză comparativă reală a programelor politice. Mai preocupate de audiență decât de conținut, redacțiile au optat pentru spectacol în locul clarificării, promovând scandalul, caricatura și superficialitatea în detrimentul substanței. În loc să funcționeze ca mediatori între alegător și politicieni, actorii media au devenit co-producători ai confuziei colective, contribuind la eroziunea discernământului politic și la adâncirea rupturii dintre cetățean și procesul democratic.
Așadar, în lipsa unui proiect de țară și a unei narațiuni coerente despre viitor, alegătorul român nu a fost doar dezorientat – el a fost dezarmat psihologic. Într-un context dominat de demagogie, impostură instituțională și mimarea dezbaterii democratice, votul a încetat să mai fie o alegere lucidă. El a devenit un act profund inconștient – o formă de apartenență căutată, revoltă reprimată sau resemnare înghițită în tăcere.
În România de astăzi, politicul nu mai inspiră, ci consumă resurse sociale și simbolice, iar democrația riscă să nu mai fie o valoare în ochii generațiilor tinere. Pentru ca democrația să nu devină o formă fără fond, România are nevoie de o reconstrucție autentică – nu doar a instituțiilor, ci și a încrederii colective că o schimbare reală este posibilă.
Deși clasa politică românească a trecut prin schimbări importante în cei 35 de ani de democrație, ea continuă să funcționeze într-un sistem social și politic învechit, care nu mai corespunde realităților și provocărilor actuale. Acest sistem are limite firești, care nu pot fi depășite fără o reformă politică profundă. Mecanismele de luare a deciziilor, modul în care funcționează partidele și regulile jocului electoral s-au păstrat într-un cadru ancorat în trecut — total nepotrivit pentru o societate aflată într-o continuă schimbare și într-un context internațional tot mai instabil.
Așa cum sugerează filosofia chineză, criza poate fi și o oportunitate. Criza politică profundă prin care România trece în prezent poate deveni o șansă istorică de a regândi, reforma și moderniza sistemul politic, astfel încât acesta să devină cu adevărat orientat către viitor.
Sursa:
https://www.facebook.com/share/1BsMVKxx64/