Războiul lui Putin va mai dura. Acest conflict nu se va încheia curând și nu vom vedea în următorii ani pacea deplină instaurându-se între Rusia și Ucraina. Ura și rănile sunt deja mult prea adânci, transferându-se probabil generațiilor următoare de ucraineni.
S-ar putea ca războiul să continue și după plecarea lui Putin de la putere, în funcție de viziunea strategică, politică și ideologică a regimului post-Putin al Rusiei.
E drept că înlocuirea lui Vladimir Putin ar putea crea, în anumite condiții, și posibilitatea ca războiul Rusiei în Europa de Est să înceteze rapid (oricum, trebuie reținut că oprirea războiului în sine nu echivalează neapărat cu pacea, ci doar cu un armistițiu înșelător de tipul acordurilor de la Minsk din 2014-2015 și cu un conflict înghețat, drumul până la un tratat de pace fiind lung), dar oricum nu avem acum aceste garanții, nici măcar pentru oprirea luptelor.
Există deopotrivă posibilitatea ca la Moscova să urmeze un regim politic chiar mai turbat și mai haotic decât regimul Putin, de tipul legiunilor de infractori ai lui Prigojin (legiunile Wagner), care să scufunde complet țara în degringoladă, violențe interne și noi escaladări ale războiului în regiune, incontrolabile.
Rusia este acum o țară sub o presiune teribilă, în care orice se poate întâmpla, odată ce Putin a deschis toate cuștile întunecate și a întărâtat vietățile care dormitau înauntru – nu știm ce va ieși din ele, dar știm că va urma o transformare importantă a Rusiei în anii care vin.
Viitorul Rusiei este în cumpănă
Putin a împins nu doar Ucraina și Europa, ci în primul rând propria sa țară pe buza prăpastiei, dincolo de care orice pas, în direcția corectă sau greșită, poate fi decisiv. Aș spune că, într-un fel, incertitudinea privind viitorul și criza Rusiei sunt chiar mai grave decât problemele actuale ale Ucrainei, cauzate de invazia rusească.
Să nu ai energie în fața unei ierni grele e una, în schimb să nu ai viitor, să nu ai identitate reală ca țară și popor (nu una închipuită, confecționată în laboratoarele propagandei regimului de la Kremlin), să nu ai busolă politică, valori și încredere în nimeni și nimic, să fii izolat și discreditat de lumea civilizată și privit ca o brută primitivă este cu totul altceva.
Poporul rus își trăiește în această perioadă propria criză, una foarte profundă, de care va depinde direcția lui viitoare, o criză gravă, pe care „o merită” din plin pentru acceptarea lașă, timp de 23 de ani, a minciunilor, propagandei și iluziilor regimului Putin. Trebuie lăsați să treacă prin această criză și să vedem cum vor ieși din ea.
Presiunile interne din Rusia – economice, sociale, politice, culturale, identitare, militare și de stat polițienesc, impregnarea cu servicii secrete și cu dinamica lor imprevizibilă – sunt atât de mari în prezent încât am putea crede că regimul Putin nu va putea rezista mai mult de sfârșitul anului viitor.
Sub greutatea sancțiunilor occidentale, costul din ce în ce mai greu al războiului, povara nemulțumirilor în creștere ale populației și, mai ales, seceta de succese în războiul din Ucraina și luptele de uzură care nu duc nicăieri, sistemul de putere de la Moscova, aflat în fierbere, îl va îndepărta la un moment dat de la Kremlin pe cel care îi duce acum pe un drum înfundat, fără soluții de viitor.
Ce fac principalii garanți ai securității Europei de Est
Dacă privim însă în jur, la principalii garanți ai securității Europei de Est din Occident, vedem că situația lor internă nu este de natură să creeze sentimentul certitudinilor est-europene și al siguranței 100% a unei intervenții salvatoare.
Statele Unite ale Americii intră din nou într-o campanie electorală foarte dură, pentru următorii doi ani, cu un trumpism agresiv, conspiraționist și revanșard, care divide profund societatea americană și cu unele șanse ca învingătorul care va (re)veni la Casa Albă în ianuarie 2025 să nu fie cel mai mare prieten al Europei.
Apetitul intervenționist al societății americane nu este prea mare, ci dimpotrivă, și mai ales nu trebuie să uităm că prioritatea strategică nr. 1 a SUA rămâne rivalitatea fundamentală cu China comunistă, nu isteria decrepită a unei Rusii imperiale aflate oricum în declin.
Marea Britanie trece printr-o recesiune economică destul de accentuată, cu tensiuni interne care se acumulează în era post-Brexit, cu lipsa de credibilitate a partidelor istorice și cu teme complicate care determină societatea și elita politică britanică să se concentreze mai degrabă spre problemele interne decât spre cele externe, în pofida unui discurs care rămâne asigurator pentru Ucraina și Europa de Est.
Franța a scăpat cu bine de alegerile prezidențiale din primăvară, dar perspectivele pro-europene sunt incerte pentru alegerile de peste cinci ani, cu partidele contestatare de dreapta și de stânga în creștere. Nu există deocamdată nici cel mai mic indiciu cu privire linia politică a următorului președinte francez, după ieșirea din scenă a lui Macron, în 2027.
Și nici garanții că Parisul nu se va grăbi să reînnoade legăturile cu Moscova, imediat ce lucrul acesta va părea rezonabil. Dacă pro-europeanul Macron ne bate la cap într-un an de război cu „negocierea unei noi ordini de securitate care să țină cont de interesele Rusiei”, deși știm că aceste interese vizează dominația rusească în Europa de Est, ne putem imagina cam ce viziune ar avea un președinte populist și suveranist, de dreapta sau stânga radicală.
Germania nu a fost niciodată un mare garant militar al Europei de Est și, în pofida discursului crucial Zeitenwende al cancelarului Olaf Scholz din 27 februarie, în fața Bundestagului, care anunță o schimbare importantă a politicii externe și de securitate a Germaniei și a viziunii privind Europa de Est și relațiile cu Rusia, Berlinul tot nu va deveni o putere garantă semnificativă pentru regiunea noastră – să zicem Danke dacă măcar nu vor mai fi prietenii și finanțatorii rușilor…
În plus, să nu uităm că în Germania au loc cele mai mari demonstrații pacifiste ale stângii și idioților utili ai Rusiei.
Statele din Europa de Est au nevoie de armate puternice
Cam asta este realitatea politică a momentului – securitatea regiunii depinde în principiu de SUA, al căror context politic intern nu este deosebit de încurajator. Nu vreau să spun prin asta că aplicarea art. 5 al Tratatului Atlanticului de Nord nu ar fi imediată și deplină în caz de agresiune, dar devine din ce în ce mai clar că primele care intră în luptă și au responsabilitatea de-a-și apăra teritoriul sunt forțele armate naționale ale țării respective.
Din toate punctele de vedere (strategic, politic, militar, pentru încrederea și moralul cetățenilor etc.), ar fi util ca țările din Flancul Estic al NATO și din Vecinătatea Estică a UE (cel puțin cele pro-occidentale, mai puțin excepțiile deplorabile Ungaria și Belarus, două regimuri pro-ruse pe care Europa nu poate conta) să își întărească propria capacitate de apărare.
Războiul din Ucraina arată foarte clar că armata rusă nu este nici pe departe invincibilă, că vechiul mit „nu are rost să dezvoltăm propria armată pentru că oricum nu ar face față într-un război de apărare” este depășit și neadevărat și, mai ales, că există posibilitatea unei rezistențe cu succes pe plan local/regional.
Ucraina însăși va rămâne după acest război o forță militară semnificativă în Europa de Est. Polonia și Ucraina împreună vor fi două țări partenere și aliate cu circa 80 de milioane de oameni, dezvoltând forme și proiecte de colaborare viitoare semnificative.
Trecem peste anunțul (poate emoțional și contextual) al Varșoviei, de acum câteva luni, care a cerut SUA să trimită arme nucleare pe teritoriul Poloniei, un obiectiv greu de realizat, totuși, pe termen mediu.
Cu cinci procente din PIB pentru cheltuieli de apărare (!), Polonia își va crește până în 2035 efectivele forțelor armate la 300.000 (spre comparație, Germania are 170.000), având în arsenal, printre altele, 250 de tancuri americane Abrams, 32 avioane F35 (nu mai vorbim deja de F16), plus un contract recent de 10 miliarde de dolari cu Coreea de Sud, cuprinzând furnizarea a 180 de tancuri K2 Black Panther, 200 obuziere K9 Thunder și 48 avioane de vânătoare FA-50.
Acestora li se adaugă sisteme puternice de artilerie grea Patriot și Himmars, achiziționate după anexarea Crimeii în 2014.
Până la jumătatea deceniului viitor, când va încheia actualul plan de achiziții militare și de creștere a capacității de apărare, Polonia va deveni o putere militară regională de rang mediu.
Desigur, este un drum lung până când Europa de Est ar putea ajunge capabilă să-și asigure securitatea cu forțe proprii, iar prezența militară asiguratorie a SUA în regiune rămâne esențială. Dar calea indicată de Polonia devine un model credibil și realist pentru soluția de securitate a Europei de Est, proiectată chiar la nivel local și regional.
În momentul în care Rusia nu va mai putea amenința militar regiunea, vom putea spune că, în sfârșit, Europa de Est își va fi depășit și rezolvat vechiul complex istoric de inferioritate și teama față de Rusia.
Soluția de securitate costă, ce-i drept, dar costă mai puțin decât lipsa de securitate și sfera de influență rusească, al căror cost s-a dovedit în istorie incomensurabil. Sunt semnale că și România începe să înțeleagă că parteneriatul strategic cu SUA este absolut necesar, dar nu suficient și că o bună cooperare regională, împreună cu o consolidare militară proprie, trebuie realizată obligatoriu în acest deceniu, nu doar la nivel de achiziții de armament, dar și de trupe active bine pregătite și de rezerviști.
Nu ne mai putem baza doar pe promisiunea ajutorului extern.